Mol­do­ve­nii nu cunosc masura in nimic; daca le merge bine, sunt semeti, daca le merge rau, isi pierd cum­pa­tul. Nimic nu li se pare ane­voie la intaia arun­ca­tura de ochi; iar daca se iveste ceva cat de cat sa le stea impo­triva, atunci se zapa­cesc si nu stiu ce sa faca.

La urma, cand vad ca stra­du­in­tele lor sunt zadar­nice, se caiesc pen­tru ceea ce au savar­sit, dar prea tar­ziu. De aceea nu putem face nimic alta, decat sa punem pe seama ose­bi­tei si nemar­gi­ni­tei pro­nii ca impa­ra­tia atat de mare si infri­co­sata a tur­ci­lor — dupa ce ras­tur­nase cu armele toate pute­rea roma­ni­lor in Asia si o buna parte din Europa, Unga­ria, Ser­bia, Bul­ga­ria si alte nenu­ma­rate impa­ra­tii si pusese sta­pa­nire cu sila pe nea­mul cel mai inte­lept — gre­cii — nu a fost in stare sa sileasca un norod atat de prost si fara putere sa i se plece sub sta­pa­nire, norod care a umblat de ata­tea ori sa lepede jugul pe care l-a pri­mit de buna­voie, dar si-a pas­trat intreaga si neva­ta­mata ran­du­iala sa poli­ti­ceasca si bisericeasca.

De alt­min­teri mol­do­ve­nii nu numai ca nu sunt iubi­tori de inva­ta­tura, ci chiar le e urata aproape la toti. Chiar si numele mes­te­su­gu­ri­lor cele fru­moase si ale sti­in­te­lor nu le sunt cunos­cute. Ei cred ca oame­nii inva­tati isi pierd minte si atunci cand vor sa laude inva­ta­tura cuiva, zic ca a inne­bu­nit de prea multa inva­ta­tura. Des­pre lucrul acesta mol­do­ve­nii vor­besc fara cuvi­inta zicand ca “inva­ta­tura este treaba popi­lor; pen­tru un om de rand este de ajuns daca stie sa citeasca si sa scrie, sa-si scrie numele, sa-si tre­aca in con­dica lui un bou alb, negru si cu coarne, caii, oile si alte dobi­toace de povara, stu­pii si orice alte lucruri de aces­tea; toate cele­lalte sunt netrebuincioase”.

Cu toate ca feme­ile nu stau ascunse fata de bar­bati cu ace­easi bagare de seama ca la turci, cu toate aces­tea, daca sunt cat de cat de neam bun, ies rare­ori afara din casele lor. Jupa­ne­sele boie­ri­lor au, ce-i drept, o infa­ti­sare pla­cuta, dar cu fru­mu­se­tea stau mult in urma neves­te­lor oame­ni­lor de rand. Caci aces­tea au chi­pul mai fru­mos, insa sunt in cea mai mare parte desfra­nate. Unele beau pe acasa mult vin; dar in adu­nari rare­ori vezi o femeie beata: caci o femeie este soco­tita cu atat mai vred­nica de cin­ste, cu cat mananca si bea mai putin la ospete. De aceea rar va vedea-o cineva ducand imbu­ca­tura la gura sau des­chi­zan­dusi buzele atat cat sa i se poata vedea din­tii; ea isi vara imbu­ca­tura in gura cat poate mai in taina. Ei nu soco­tesc nimic mai de ocara decat sa se vada parul unei femei mari­tate sau al unei vaduve; si se soco­teste fara­de­lege sa des­co­peri la vedere capul unei femei. Dim­po­triva fetele soco­tesc ca e rusine sa-si aco­pere capul, chiar si cu panza cea mai sub­tire, caci ele soco­tesc ca a umbla cu capul gol este sem­nul cura­tiei. Alt­min­teri, obi­ce­iu­rile sunt tot atat de deo­se­bite, cat este de deo­se­bit aerul de la un tinut la altul al tarii.

Locu­i­to­rii din Tara de Jos, de multa vreme obis­nu­iti sa tra­iasca in raz­boi cu tata­rii, sunt osteni mai buni si de ase­me­nea oameni mai mani­osi decat cei­lalti; se raz­vra­tesc mai lesne si sunt mai nesta­tor­nici, iar daca nu au un dus­man dina­fara cu care sa se bata, sunt lesne ispi­titi de lene­vie ca sa star­neasca o raz­vra­tire impo­triva cape­te­ni­i­lor, ba chiar si impo­triva domniei insasi. Des­pre slu­jba reli­gi­oasa stiu putin lucru. Cei mai multi dintr-insii si aprope tot noro­dul de rand crede ca fie­ca­rui om Dum­ne­zeu ii hota­raste ziua mor­tii; iar ina­in­tea aces­teia nimeni nu poate sa moara sau sa piara in raz­boi. Aceasta le da o indraz­ne­ala asa de mare, incat se napus­tesc une­ori nebu­ne­ste asu­pra dus­ma­nu­lui. Sa omoare sau sa prade un turc, un tatar sau un evreu soco­tesc ca nu este pacat si cu atat mai putin fara­de­lege. Cei ce locu­iesc mai aproape de tatari prada si omoara cu vred­ni­cie; si atunci cand nava­lesc in tara tata­ri­lor, ei zic ca n-au pra­dat, ci ca si-au luat ina­poi numai ce era al lor, fiindca tata­rii nu ar avea in sta­pa­nire astazi nimic afara de ceea ce au rapit cu sila de la stra­mo­sii lor.

Pre­a­cur­via este rara la ei. Insa tine­rii soco­tesc nu numai ca nu este rusine, ci ca este de lauda sa pre­a­cur­veasca in taina pana se insoara, ca si cand n-ar fi tinuti sa asculte vreo lege. De aceea la ei se aude ade­sea vorbindu-se in chi­pul acesta: “Fatul meu iubit ! fereste-te de fur­ti­sag si de uci­dere, pen­tru ca eu nu te voi putea scapa de la spanzu­ra­toare; dar pen­tru impre­u­nare nein­ga­du­ita, nu ai a te teme de vreo pri­mej­die de moarte, cata vreme vei plati banii la sugu­bi­nat (asa se cheama acela care ii duce la femei desfranate)”.

Chi­pul cu care pri­mesc oas­peti straini si dru­meti e vred­nic de cea mai mare lauda; caci desi foarte saraci din pri­cina inve­ci­na­rii cu tata­rii, totusi nu se dau ina­poi nici­o­data sa dea man­care si gaz­du­ire unui oaspe si-l ada­pos­tesc fara plata timp de trei zile, impre­una cu calul sau. Pe strain il pri­mesc cu fata voioasa, ca si cand le-ar fi frate sau alta rude­nie. Unii asteapta cu masa de pranza pana la al nou­a­lea ceas din zi si, ca sa nu manance sin­guri, isi tri­mit slu­gile pe ulite si le porun­ces sa pofteasca la masa dru­me­tii pe care ii intal­nesc. Numai vaslu­ie­nii n-au faima aceasta; aces­tia nu numai ca inchid casa si camara in fata oas­pe­te­lui lor, ci se ascund cand vad pe cineva venind, se imbraca in haine zdren­ta­roase, vin apoi in chip de calici si cei ei insisi pomana de la strain.

Locu­i­to­rii din Tara de Sus se pri­cep mai putin in ale raz­bo­i­u­lui si nici nu sunt prea deprinsi cu armele; mai degraba isi mananca pai­nea in sudoa­rea frun­tii si in liniste. Sunt inver­su­nati aproape pana la eres in cre­dinta lor, de aceea se gasesc peste 60 de bise­rici din pia­tra numai in tinu­tul Suce­vei, peste 200 de manas­tiri mari, cla­dite din pia­tra, in toata Tara de Sus, iar mun­tii sunt plini de calu­gari si pus­t­nici, care isi jert­fesc acolo, in liniste, lui Dum­ne­zeu viata sme­rita si singurateca.

Fur­ti­sa­guri nu se savar­sesc decat putine sau deloc la ei. Tot­dea­una s-au ara­tat cu cre­dinta catre domn, iar daca s-au iscat si unele tul­bu­rari prin­tre ei, aces­tea au fost star­nite numai de boie­rii din Tara de Jos. Ase­me­nea si ina­inte de insu­ra­toare pazesc cura­tia si au nara­vuri bune — lucru prea rar in Tara de Jos. In trebile tarii sunt mai vred­nici decat cei­lalti; trebile casei le fac cel mai bine; porun­cile pri­mite le impli­nesc cu cea mai mare ravna, iar oas­pe­tii ii pri­mesc mult mai bine decat locu­i­to­rii din Tara de Jos. (Des­crip­tio Mol­da­viae 1714–1716 — Dimi­trie Cantemir)