Pute­rea noas­tra eco­no­mica, tre­buie sa ne-o mar­tu­ri­sim astazi cu durere, este nu se poate mai slaba. Afara decat indus­tria agri­cola, care in mare parte se face intr-un chip cu totul rudi­men­tar, nici o alta pro­duc­tie reala, afara de doua trei escep­tii si ace­lea nu toc­mai reco­man­da­bile, nu se mai da pe paman­tul romanesc.

O con­cu­renta puter­nica, din ce in ce mai ame­nin­ta­toare, se ridica in con­tra negus­to­riei noas­tre cu pro­duc­tele cam­pu­lui din Rusia de mia­zazi, din Egipt si din Ame­rica. Tara­nul roman, bra­tele mis­ca­toare ale sin­gu­rei noas­tre indus­trii, se afla — e locul prea stramt aici ca sa dez­ba­tem asu­pra cau­ze­lor aces­tui rau — intr-o stare din zi in zi mai ingri­jo­ra­toare. Nu mun­ceste des­tul, pen­tru ca nehranindu-se bine este ane­mic — zic unii; este ane­mic — zic altii — pen­tru ca nemun­cind des­tul n-are cu ce se hrani.

Comer­tul pe zi ce merge e para­sit in maini straine. O retea de cale ferata cu mult mai cos­ti­si­toare decat ne iarta mij­loa­cele si decat poate dansa pro­duce, stra­bate in lung si-n lat tara, ale carii mosii, sate si tar­gu­soare n-au in cea mai mare parte cai ordi­nare de comu­ni­ca­tie intre dansele.

In vreme ce eco­no­mi­ceste stam ast­fel, ce se petrece la noi pe tara­mul natio­nal si social ?

In nici o tara locu­ita de oare­care natiune, nea­pa­rat tre­buie sa aiba o limba, o isto­rie, tra­di­tii, mora­vuri — pro­prii carac­te­ris­tice — nu s-a des­chis cu o nepa­sare mai stu­pida o cale de intrare mai larga pen­tru toate ele­men­tele straine, bune rele, venind de ori­unde nevoia le-ar face impo­si­bil traiul.

Un nepri­cop­sit ce in cutare tara nu si-a putut gasi noro­cul, un neno­ro­cit ce in tara lui s-a cer­tat cu con­dica penala res­pec­tiva, un istet cava­ler de indus­trie caruia intre ai sai i s-au infun­dat resur­sele, un netre­b­nic care nu-i bun de nimic in patria lui — toti, toti gasesc ulti­mul si cel mai feri­cit ori­zont de acti­vi­tate in libe­rala si uma­ni­tara Roma­nie, unde nimeni nu te intreaba de ravas de drum.

Aici pen­tru intre­prin­de­rile publice nu tre­buie nici soli­di­tate comer­ci­ala, nici ono­ra­bi­li­tate per­so­nala, pen­tru a face sti­inta nu tre­buie inva­ta­tura, pen­tru lite­ra­tura nu tre­buie daruri firesti, pen­tru a trai mai bine in lume, mai jos sau cat de sus, nu se cere o anu­mita cura­te­nie a numelui.

Nici mora­vu­rile, nici limba, nici tra­di­ti­ile locale nu-ti cer vreun res­pect; daca ai fost mes­te­su­gar la rolina din Monaco, chel­ner la Viena, bar­bier la Paris, stii des­tule limbi, ai des­tul de bune maniere, esti des­tul de bine cres­cut pen­tru ca sa faci in tara roma­neasca pe auto­rul in toate genu­rile, sa scoti o gazeta sau mai multe pen­tru apa­ra­rea libe­ra­lis­mu­lui si roma­nis­mu­lui, sa iei intre­prin­deri publice, si apoi sa pui mana pe o zes­tre, sa pri­mesti ceta­te­nia si pe dea­su­pra si o deco­ra­tie pen­tru ser­vi­ci­ile aduse natiu­nii romane.

Ca orga­ni­za­tie soci­ala si de stat stam iarasi des­tul de bine, pen­tru ca unii pre­tind ca am putea sta si mai rau. Pe cata vreme in tarile indus­tri­ale, cu o pro­duc­tie imensa, cu o mis­care dezvol­tata la maxima incor­dare a acti­vi­ta­tii ome­ne­sti, cifra medie a impie­ga­ti­lor publici nu trece nici­cand peste 4–5 la suta din numa­rul popu­la­tiei, — la noi, cu toata nein­sem­na­ta­tea mis­ca­rii noas­tre, cu toate ca nu pro­du­cem alta nimic decat pe tara­mul agri­col, cifra medie a func­tio­na­ri­lor trece peste 20 la suta din numa­rul populatiei.

Afara de aceasta enorma dife­renta in numa­rul func­tio­na­ri­lor, noi avem in plus la lefuri o dife­renta de 15–20 la suta. Cu 15 la suta mai multi func­tio­nari, pla­titi cu 15 la suta mai mult pen­tru o munca rela­tiv vor­bind de zece sau de cinci­spre­zece ori mai mica ?

O alta neno­ro­cire tot asa de mare sunt rezul­ta­tele pe care ni le da scoala. In lice­ele noas­tre inva­ta­tura nu are nici un temei; viciu­rile pro­gra­mu­lui si lipsa de buni pro­fe­sori fac ca absol­ven­tii nu ies din scoala cu nici o cunos­tinta pozi­tiva, fara sa stie cum­se­cade nici o limba, si mai putin decat toate limba romaneasca.

Aceasta lipsa de cunos­tinte teme­i­nice pe de o parte si pe de alta deprin­de­rea usu­rin­tii si pos­pa­e­lii in stu­dii au ca o urmare nea­pa­rat nava­li­rea celui mai mare numar de absol­venti ai lice­u­lui in facul­ta­tea de drept. An peste an, din cati elevi intra in uni­ver­si­tate 75–80 la suta merg pe ban­cile cur­su­lui de drept de-aci sau, ce e mai rau, din strainatate.

Patru din cinci parti prin urmare a fie­ca­rei gene­ra­tii de oameni tre­cuti prin scoala, se con­sa­cra uneia si ace­le­iasi cari­ere spe­cu­la­tive. Cei mai multi apoi din­tre acesti stu­denti, fara sa fie capa­bili a scrie corect in vreo limba macar o pro­po­zi­tie sim­pla, fara a fi inva­tat vreo­data sa cugete, dupa cei trei sau cinci ani regle­men­tari ai cur­su­lui, au tra­dus rau sau au pla­tit sa li se tra­duca o teza pen­tru licenta sau doc­to­rat; armati ast­fel cu un titlu uzur­pat, intra in soci­e­ta­tea roma­neasca impinsi de sfanta foame a bugetului.

Acesti ceta­teni con­sti­tu­iesc o parte foarte insem­nata a cla­sei de mij­loc din orase, si se numesc : junele gene­ra­tii inte­li­gente ale natiu­nii romane. Numele acesta fiind des­tul de fru­mos si de atra­ga­tor, nu e negus­tor, mese­rias, tar­go­vet sau mar­gi­nas, care sa nu aspire din toate pute­rile sufle­tu­lui si sa nu-si dea toate oste­ne­lile pen­tru a-si pro­copsi in sen­sul acesta odraslele.

Ast­fel, negus­to­ri­ile si mese­ri­ile raman in para­sire; niste capete care ar fi fost des­tul de bine orga­ni­zate pen­tru a mos­teni cu suc­ces taraba sau unealta parin­teasca, sunt tri­mise la una si ace­easi sfera de acti­vi­tate cu totul straina de che­ma­rea lor. (Mihai Emi­ne­scu, Tim­pul, 4 august 1879)