E intr-adevar ciu­dat de-a vedea un popor emi­na­mente plu­gar ca al nos­tru si a carui ratiune de-a fi este toc­mai ori­gi­nea lui traco-romana, cum, din chiar senin si intr-o sin­gura noapte, erige teo­ria de om si om teo­rie abso­luta de stat si face din banul inter­na­tio­nal si din pose­siu­nea aces­tuia sin­gura masu­ra­toare pen­tru a deo­sebi inra­u­ri­rea unui om de a celui­lalt in viata satului.

Nici nu e lesne de inte­les cum un popor de plu­gari, ba inca unul care s-a lasat de pas­to­rie de ieri-alaltaieri si s-a apu­cat de plug ina­inte de abia cu cinci­zeci de ani, putea sa se cre­ada indes­tul de bogat pen­tru a intro­duce, la el, forme de civi­li­za­tie si insti­tu­tii pe care tarile apu­sene, bogate prin indus­trie si printr-o dezvol­tare eco­no­mica de sute de ani, abia le pot plati.

Cea mai super­fi­ci­ala soco­teala din lume ar dovedi, indes­tul, ca pute­rea pro­duc­tiva a natiei roma­ne­sti n-a cres­cut, n-a putut sa cre­asca in raport cu groaza de chel­tu­ieli pe care le-au impus for­mele de civi­li­za­tie straina, intro­duse cu gra­mada in tara noas­tra… Inzecitu-s-au si insutitu-s-au oare ave­rea roma­nu­lui si veni­tu­rile lui pen­tru a plati insti­tu­ti­ile de o suta de ori mai scumpe ? Desi­gur ca nu.

Cla­sele pro­duc­tive au dat inda­rat; pro­pri­e­ta­rii mari si tara­nii au sara­cit; indus­tria de casa si mes­te­su­gu­rile s-au stins cu desa­var­sire — iar cla­sele impro­duc­tive, pro­le­ta­rii con­de­iu­lui, cenu­se­rii, oame­nii ce incurca doua buchi pe har­tie si aspira a deveni depu­tati si minis­tri, advo­ca­tii, s-au inmul­tit cu asu­pra de masura, dau tonul, con­duc opi­nia publica, feri­cesc natia in fie­care zi, pe har­tie. (Mihai Emi­ne­scu, Tim­pul, 22 febru­a­rie 1879, Opere, vol. X, pag. 193)