In vreme ce incer­cam sa des­criem nara­vu­rile mol­do­ve­ni­lor (lucru des­pre care nimeni sau numai putini straini au o ima­gine ade­va­rata), dra­gos­tea ce avem pen­tru patria noas­tra ne indeamna pe de o parte sa lau­dam nea­mul din care ne-am nas­cut si sa infa­ti­sam pe locu­i­to­rii tarii din care ne tra­gem, iar pe de alta parte, dra­gos­tea de ade­var ne impie­dica, intr-aceeasi masura, sa lau­dam ceea ce ar fi, dupa drep­tate, de osandit.

Le va fi lor mai folo­si­tor daca le vom arata lim­pede in fata cusu­ru­rile care-i slu­tesc, decat daca i-am insela cu lin­gu­siri bla­jine si cu dezvi­no­va­tiri dibace, incat sa cre­ada ca in ase­me­nea lucruri ei se con­duca dupa drep­tate, in vreme ce toata lumea mai lumi­nata, vazandu-le, le osandeste.

Din aceasta pri­cina vroim sa mar­tu­ri­sim curat ca noi, in nara­vu­rile mol­de­ve­ni­lor, in afara de cre­dinta cea ade­va­rata si ospe­tie nu gasim prea lesne ceva ce am putea lauda. Din toate cusu­ru­rile obis­nu­ite si pe la cei­lalti oameni, au si mol­do­ve­nii daca nu prea multe, totusi nici prea putine.

Nara­vu­rile bune sunt rare la ei si intru­cat sunt lip­siti de o ade­va­rata cres­tere buna si de deprin­dere a nara­vu­ri­lor bune, va fi ane­voie sa gasim un om cu nara­vuri mai bune decat cei­lalti, daca firea cea buna nu i-a venit intr-ajutor.

Tru­fia si seme­tia sunt muma si sora lor. Daca mol­do­vea­nul are un cal de soi bun si arme mai bune, atunci el gan­deste ca nimeni nu-l intrece si nu s-ar da in laturi sa se ia la harta chiar si cu Dum­ne­zeu, daca s-ar putea.

Cu totii sunt mai cu seama cute­za­tori, semeti si foarte pusi pe gal­ceava; cu toate aces­tea se linis­tesc lesne si se impaca iarasi cu potri­v­ni­cul. Vorba duel inca nu le este cunoscuta.

Tara­nii trec rare­ori de la vorbe la arme, insa astupa gura seme­ata a potri­v­ni­cu­lui cu cio­ma­gul, cu bata si cu pum­nii. Ase­me­nea fac si oste­nii; foarte rar trec de la sfada la sabie si daca, totusi, acest lucru se intam­pla vreo­data, ei tre­buie sa ispa­seasca cu pedep­sele cele mai stra­s­nice. Sunt glu­meti si veseli; ceea ce au in suflet le sta si pe buze; dar, asa cum uita usor dus­ma­ni­ile, tot asa nu tin multa vreme nici prietenia.

De bau­tura nu au prea multa gre­ata, dar nici nu-i sunt ple­cati peste masura. Des­fa­ta­rea lor cea mai mare este sa petre­aca in ospete, une­ori de la al sase­lea ceas al serii pana la al tre­i­lea ceas dupa mie­zul nop­tii, alte­ori si pana ce se crapa de ziua, si sa bea pana ce varsa. Atata ca nu au obi­cei sa faca petre­ceri in fiece zi, ci numai la sar­ba­tori sau cand e vre­mea rea, iarna, cand gerul sileste oame­nii sa stea pe acasa si sa-si inca­l­zeasca madu­la­rele cu vin.

Rachiul nu-l iubeste nimeni, afara de ostean; cei­lalti beau numai un pahar mic ina­inte de masa. Locu­i­to­rii Tarii de Jos, de la hota­rul cu Vala­hia, iubesc vinul mai mult de cei­lalti. Odata s-a iscat sfada daca mol­do­ve­nii sau vala­hii sunt cei mai mari betivi. Cei ce se lua­sera la sfada au mers pe podul de la Foc­sani (la hota­rul din­tre Mol­dova si Vala­hia), unde atata s-au sfa­dit aman­doi cu paha­rele pana cand vala­hul a cazut jos de prea mult vin ce bause. Drept plata pen­tru izbinda lui mol­do­vea­nul a fost daruit de domnie cu boieria.

Arcul il intind foarte bine, ase­me­nea se pri­cep sa poarte sulita; dar tot­dea­una au izban­dit mai mult cu spada. Numai vana­to­rii poarta pusti si mol­do­ve­nii soco­tesc ca e un lucru de ocara sa folo­seasca aceasta unealta impo­triva dus­ma­nu­lui, la care nu ajungi nici prin mes­te­su­gul raz­bo­i­u­lui si nici prin vitejie.

La ince­pu­tul lup­tei sunt tot­dea­una foarte viteji, iar de-al doi­lea sunt mai moi; daca si dupa aceea sunt din nou impinsi inda­rat, atunci rar mai cuteaza sa inceapa a treia oara. Insa de la tatari au inva­tat sa se intoarca iar din fuga si cu acest mes­te­sug au smuls ade­sea izbanda din mana dusmanului.

Fata de cei invinsi se arata cand blanzi, cand cruzi, dupa firea lor cea nesta­tor­nica. Ei soco­tesc ca este o dato­rie cres­ti­neasca sa ia viata unui turc sau tatar si pe acela care se arata bland cu aces­tia il soco­tesc ca nu este bun cres­tin. Ce gan­desc ei des­pre acest lucru, au ara­tat inde­a­juns la pus­ti­i­rea cea din urma a Buge­a­cu­lui cand Petri­ceicu a nava­lit in Basa­ra­bia dupa bata­lia de la Viena. (Des­crip­tio Mol­da­viae 1714–1716 — Dimi­trie Cantemir)