Romanii care voiajeaza prin tarile apusene nu pot indestul sa se minuneze de regularitatea geometrica in care este impartita suprafata cultivata a pamantului. “Ia mi te uita, imi zice acum cativa ani un compatriot, aratandu-mi prin fereastra vagonului ce ne ducea spre Munchen, terenul intins pe care-l aveam inaintea ochilor, cat de masurati sunt Nemtii astia ! Ar zice cineva ca ei n-au maine si picioare, ci adevarate compasuri. Marginile holdelor sunt taiate cu foarfecile si drumurile dintre ele drepte de par a fi masurate de inginer. Ce aduce si saracia, Domnule! La mine la mosie, trebuie sa stii ca la capul fiecarei araturi e loc de poti intoarce plugul cu sase perechi de boi; iar despre drumuri nu mai vorbesc, cum vrea Romanul sa mane si vita sa traga. Noi avem pamant din belsug si-l risipim, pe cand Nemtii astia o duc cu economie; ei trebuie sa socoteasca fiecare frimitura…”.
Dar cat de mult s-ar mai minuna Romanii nostri voiajori, daca alaturi cu regularitatea geometrica a campului, ar putea ei sa simta intuitiv si regularitatea sufleteasca a acelor Nemti. Zilele de munca ale acestora sunt masurate si exacte; fiecare ora isi are destinatia sa; acelei economii de spatiu pe care o vedem pe suprafata pamantului, corespunde in sufletul lor o economie de timp, tot atat de reala, desi nu o vedem. Zi dupa zi, munca lor urmeaza un puls regulat si vesnic neintrerupt. Ei stiu pretul timpului cum stiu preturi si suprafata cultivabila a pamantului.
Pe cand la noi, dimpotriva. Intre zilele de munca ale Romanului se intind lungi perioada de odihna sarbatoreasca, momente risipite din belsug. Noi suntem capriciosi cu timpul, cum suntem si cu suprafata pamantului. Un moment de asteptare ne exaspereaza si ne scoate din rabdari, dar ne impacam prea bine cu o nepasare de cateva luni.
Suntem totdeauna grabiti, dar si totdeauna inexacti. Muncitorul nostru agricol se oboseste indata ce-l constrangi la o prea riguroasa disciplina. Lui ii place ritmul neregulat, pe care-l gasim in viata omului primitiv; zile cu munca din greu, urmate apoi cu lungi pauze de sarbatoare; incordare cat de tare, numai nu continua.
Romanul la munca da iures intocmai ca la razboi. Cu zorul el face minuni. Taranul sfarseste cu zorul in cateva ceasuri de claca, cu o munca pe care altminteri el n-ar putea-o ispravi intr-o saptamana: caci la claca are cantece si indemn, pe cand la munca obisnuita el este lasat pe seama propriilor sale deprinderi.
Unii din cei care cunosc aceasta insusire sufleteasca a taranului nostru stiu sa traga profit dintr-insa.
Un an de-al lungul sta Romanul degeaba, si in ultimele zile da pe branci. Asa face si scolarul; asa negustorul; asa functionarul; asa pana si legiuitorul.
Si cu toate acestea de ce lumea se plange la noi ca afacerile publice taraganesc ca in orient ?
Fiindca la noi munca este, negresit, dar este nedisciplinata. In noi traieste inca sufletul stramosilor pastori si agricultori primitivi, suflet care se agita cateva luni pe an si hiberneaza in tot restul timpului.
Suntem capabili de orice virtute intrucat pentru ea nu ni se cere o persistenta prea indelungata. Pe campul de razboi, cele mai admirabile elemente sunt taranii nostri; ei au facut minuni in atacurile de la Grivita si Plevna; dar acesti tarani constransi la munca uniforma de fabrica sunt elementele cel mai putin rezistente.
Cultura Apusului insa cere o munca uniforma, disciplinata, iar nu intrerupta si capricioasa. Indivizii care compun societatile culte sunt unitati economice formate la disciplina municii uniform prelungite. Pentru ei, cultura este o continuitate naturala a fiintei lor, iar nu o povara…(Constantin Radulescu Motru — Cultura Romana si Politicianismul, 1904, pag. 122–123)