Nu este tara in hota­rele lumii civi­li­zate in care “gura lumii”, “gura satu­lui” sa aiba mai multa tre­cere ca in tara noas­tra! Cele mai multe din con­vin­ge­rile noas­tre sunt inte­me­iate pe “zvo­nul public” si numai foarte putine pe dove­zile adu­nate de noi personal.

Se zice “lumea zice”; si daca “lumea zice”, roma­nul, indi­vi­dual luat, pare ca inte­lege ca tot asa tre­buie sa zica si el. Mai ales in lumea tara­neasca “gura satu­lui” este obar­sia tutu­ror con­vin­ge­ri­lor. In “gura satu­lui” se revarsa, negre­sit, gura lui Ion, gura lui Ghe­or­ghe, gura lui Petre si a altora, dar o data ce aces­tea sunt var­sate, indi­vi­du­a­li­ta­tea lor s-a sters: “gura satu­lui” con­to­peste pe toti tara­nii lao­lalta, in ace­lasi vad sufletesc.

Si tot asa si la oras, opi­nii per­so­nale foarte putine. “Ce zice lumea”, “ce zice par­ti­dul”, “ce zice sta­pa­ni­rea”… dar foarte rar ce zic Ion si Ghe­or­ghe. Ce zic Ion si Ghe­or­ghe ? Dar daca Ion este in par­ti­dul libe­ral, tre­buie sa zica ce zic libe­ra­lii! Si daca Ghe­or­ghe este in par­ti­dul con­ser­va­tor, tre­buie sa zica ce zic si con­ser­va­to­rii! Mai poate fi dis­cu­tie? Indi­fe­rent de ches­tiu­nea in care cineva este che­mat sa zica ceva: fie in poli­tica, fie in sti­inta, fie si in lite­ra­tura, pare­rea de grup pri­meaza asu­pra celei individuale.

Fie­care grup isi are pare­rea sa in bloc, careia toti i se supun intoc­mai cum si la tur­mele de oi este un clo­pot la al carui sunet se aduna toate oile laolalta.

Cand un roman sta la indo­iala fiti sigur ca el nu sta fiindca are o con­vin­gere per­so­nala de apa­rat, ci fiindca nu stie inca de par­tea carui grup sa se dea. Sa mearga dupa cum bate van­tul din dreapta sau dupa cum bate cel din stanga? Iata suprema lui neli­niste. Pen­tru risi­pi­rea aces­tei neli­nisti, sfor­ta­rea roma­nu­lui se indreapta in afara, ca sa prinda cu ure­chea mai bine zvo­nul cel din urma; mai nici­o­data sfor­ta­rea nu merge ina­un­tru, spre forul constiintei.

Omul de carac­ter, la romani, nu este acela care este con­sec­vent cu sine insusi, ci acel care n-a iesit din cuvan­tul gru­pu­lui, adica acela care a urmat intot­dea­una clo­po­tul tur­mei. De con­sec­venta cu sine insusi a gru­pu­lui cine se intreaba? Nu este vorba cum suna clo­po­tul, ci daca suna; a sunat, ai fost pre­zent, si esti romana, atunci este om de caracter.

Nu este tara cu oameni mai cura­josi ca tara noas­tra roma­neasca. Roma­nii sunt eroi, dar cu deo­se­bire cand sunt in grup. In front, la raz­boi; in ceata, la revolta; in card, la vana­toare… cura­jul roma­nu­lui nu are pere­che. Iure­su­rile de la asal­tul Gri­vi­tei au ramas legen­dare; si tot asa, tind sa devina legen­dare ata­cu­rile indraz­nete din pri­ma­vara anu­lui 1907.

Dar roma­nul izo­lat este bland ca mie­lul. Cand ii bate cineva din picior, el tace. Asa a tacut si tace in fata celei din­tai cio­co­roade, daca o vede imbra­cata alt fel ca el. “Capul ple­cat sabia nu-l taie”. De aceea, la ori­cine care arata sabia, el se pleaca. Cand simte insa cotul tova­ra­su­lui, adica atunci cand este in ceata, atunci, de indata el se ridica: si atunci fereste, Doamne, pe ori­cine de dan­sul, caci este repede la manie.

Roma­nul, ca sol­dat, este un ele­ment exce­lent, nein­tre­cut. Arma­tele roma­ne­sti n-au cunos­cut nici­o­data frica pro­pa­gata prin con­ta­giune. Dar cu toate aces­tea, in tim­pul de pace armata roma­neasca pre­zinta un numar, rela­tiv mare, de dez­er­tori. Recru­ta­rea la armata este pen­tru cei mai multi o pacoste. Ele­vii cei mai lenesi invata carte numai sa-si scur­teze ter­me­nul de militarie.

Dar abso­lut fara pere­che este cura­jul roma­ni­lor in expri­ma­rea opi­ni­i­lor, daca expri­ma­rea el o face in numele gru­pu­lui, ca redac­tor de jur­nal buna­oara! Esti din ace­lasi grup cu dan­sul, atunci lauda lui pen­tru tine nu mai are mar­gini; esti din cela­lalt grup, atunci ocara lui nu mai are mar­gini! Iata un redac­tor cura­jos in tot cazul, iti zici! Ei bine, te inseli. E cura­jos numai ca man­da­tar al gru­pu­lui. Vor­beste cu el intre patru ochi si vei con­stata ca nu-si aduce bine aminte de ce a scris. Intre patru ochi opi­nia lui este chiar ca toti roma­nii sunt buni si patrioti…

Dar si reli­gios este roma­nul. De ochii satu­lui insa; cam tot din ace­easi cauza este si natio­na­list. Cu reli­gia merge pana la evla­vie. Se poate ca el sa uite pe Dum­ne­zeul parin­ti­lor sai, pe Ato­tpu­ter­ni­cul si Izba­vi­to­rul…? O asa uitare este cu nepu­tinta, mai ales, ca el nici n-a avut inca oca­zia sa invete cine este acest Dum­ne­zeu. Ato­tpu­ter­nic si Izba­vi­tor! Si ce n-ai inva­tat nu poti sa uiti; acesta este un ade­var prea stiut. Roma­nul este reli­gios, dar pe cata vreme vede pe toata lumea ca este reli­gi­oasa. Rar excep­tii la care reli­gi­o­zi­ta­tea sa fie por­nita din fun­dul ini­mii, de acolo de unde por­ne­ste si sen­ti­men­tul personalitatii…

Tot asa se petrece si cu natio­na­lis­mul lui. Tot roma­nul face parada cu sen­ti­men­tele sale natio­na­liste. Dar numai pana la fapta. Fapta fiind a fie­ca­ruia, adica indi­vi­du­ala, cu ea ince­teaza si natio­na­lis­mul. Da-i unui roman in mana toia­jul apos­to­la­tu­lui ca sa pre­dice nationalismul…pentru altii, si el este ime­diat gata de drum.

Va pre­dica peste tot locul sfanta cauza a natio­na­lis­mu­lui; va con­jura pe toti seme­nii sai sa se tre­zeasca din amor­tire si sa-si cul­tive inima si min­tea cu sen­ti­mente si idei natio­nale; va fi cel mai aprig sfa­tu­i­tor de bine. Dar pana la fapte. Pune pe ace­lasi roman sa faca o munca anu­mita cu temei, si atunci lucru­rile se schimba. Daca este pro­fe­sor, cu nepu­tinta sa-l faci sa ramana la cate­dra sa; daca este mese­rias, la mese­ria sa; daca este agri­cul­tor, la ogo­rul sau…

Fie­care se codeste sa inceapa munca spe­ciala a pro­fe­siu­nii sale pana ce mai intai nu-i stie pe toti roma­nii tre­ziti la natio­na­lism, si pe toti gata sa inceapa munca cea serioasa.

Ca sa inceapa unul dupa altul, nu-i vine nima­nui in minte. Lasa sa ince­pem cu totii. Sa ne stim intai cu totii natio­na­listi, pe urma vom incepe si cu fapte… Negre­sit la ince­pe­rea cu fapte sunt mai multe difi­cul­tati de biruit ca la ince­pe­rea cu vorba; dar deo­cam­data scapa fie­care de munca. Si asa sun­tem nationalisti.

Un pro­fe­sor care isi face dato­ria in mod con­sti­in­cios, un mese­rias pri­ce­put, un agri­cul­tor har­nic, daca nu fac parada de natio­na­lism, nu sunt natio­na­listi; in schimb toti pierde-vara, care mun­cesc pe apu­cate si cand au gust, daca fac parada de natio­na­lism sunt natio­na­listi. Pe aces­tia din urma ii “stie lumea”, ma rog, ca sunt natio­na­listi, pe cand cei­lalti nu; si lucru impor­tant este nu sa-ti faci dato­ria de ceta­tean, ci sa te stie lumea ca este nationalist…

Se apuca roma­nul cu greu de cate ceva, dar de lasat se lasa usor, zice pro­ver­bul. Mai exact ar fi insa sa se zica: sub influ­enta mul­ti­mii roma­nul se apuca de orice, dar cand este sa exe­cute prin fapta indi­vi­du­ala lucrul de care s-a apu­cat, atunci se lasa el foarte usor. Nu este ini­ti­a­tiva pe care sa nu o ia roma­nul in grup! Sa facem o scoala? Sa facem si doua. Sa facem o soci­e­tate cu sco­pul acesta si acesta? Sa facem si mai multe! Sa con­tri­buim pen­tru a asi­gura mer­sul aces­tei si aces­tei insti­tu­tii? De ce nu? Sa con­tri­buim. Dar cand vine ran­dul fie­ca­ruia sa puna in exe­cu­tie hota­ra­rea luata in grup, atunci fie­care amana pe maine, sau se face nevazut.

Cand se aduna din nou gru­pul, atunci incep recri­mi­na­rile si noile hota­rari. Este rusine, domni­lor, tre­buie sa ince­pem odata! Patria isi are ochii indrep­tati asu­pra noas­tra! Ne pri­vesc strai­nii, rad strai­nii. Sa ne punem pe lucru. A doua zi ace­easi indi­fe­renta. In grup, si ca grup, fie­care se judeca foarte indul­gent. Lasa sa inceapa cei­lalti, ca sa nu raman eu sin­gu­rul paca­lit! Apoi ce sunt eu ca sa indrept lumea ! Iata ultima ratio care impie­dica acti­vi­ta­tea fie­ca­ruia. (Con­stan­tin Radu­lescu Motru, Psi­ho­lo­gia Popo­ru­lui Roman, 1937, pag. 35–39)